Marte

M-am trezit cu sufletul gol, trupul rece şi buzele uscate. Te caut în bezna dimineţii să îţi ajung la inimă, însă mâna umblă în gol, ochii se pierd în lacrimi roşii. Noaptea trecută te-am avut … pe toată. Mi te-ai dăruit într-un ropot de iubire şi suspine. M-ai învăluit în sărutări fierbinţi şi umede de ploaie. Mi-ai cântat în ureche versuri de dor iar eu îţi mângăiam părul răvăşit pe piept. Obrazul îţi ardea, ochii luceau în întunericul nopţii de primăvară, buzele roze se mişcau leneşe lânga urechea mea iar mâinile-ţi albe îmi cuprindeau gâtul obosit. Te-am avut pe toată şi ne-am iubit în neştire. Fără somn ne sorbeam din priviri. Eram un tot, eram două inimi ce băteau la unison … împreună, în ritm de iubire.

Acum e dimineaţă şi tot ce-a rămas de noaptea trecută este parfumul tău de miere întins pe cearşaf. Ai fugit? Te-ai speriat? Nu ţi-ai dat seama că eu te iubesc? Că mă iubeşti? Nu ai simţit? Ai fugit.

Acum … e dimineaţă şi sunt singur. M-am pierdut într-o pădure deasă de stejari bătrâni de când lumea ce îşi unduiesc crengile la stânga şi la dreapta în bătaia rafalelor de vânt. Aud doar un vâjâit. Nu-ţi mai aud paşii pe podeaua camerei mele … ca odinioară, dansând în lumina razelor de soare, în lumina apusului ce juca în culori de foc pe perdeaua ferestrei. Şi fug să te ajung din urmă, şi fug şi mă rătăcesc, nu mai ajung la capătul pădurii, nu. Căci ea nu se mai termină, nu se va termina niciodată dacă nu te întorci la mine.

Nu-mi lăsa inima să-mi rătăcească în neştirea lumii rele !

Plâng ca un copil. Plâng pentru că nu am ştiut să te păstrez . Poate am greşit faţă de tine?! Spune-mi şi îmi cer iertare. Sau măcar întoarce-te pentru o singură dată la mine, dar întoarce-te şi atunci să-mi spui dacă mă iubeşti, copilă! Să ştiu că ce am trăit noi doi nu a fost o noapte albă, ci o poveste … fără sfârşit. Să te sărut pentru o ultimă dată, să-ţi mai gust buzele moi, să-ţi mai simt pielea cafenie, căldura, privirea gingaşă, pierdută în ceaţă. Să te mai văd, să te mai simt măcar o dată.