Prea multe cuvinte

Zile în care rozul mǎ agitǎ și negrul mǎ calmeazǎ. Nu sunt feministǎ, dar nici masochistǎ. Sunt ceea ce simt. Obositǎ.

Ce sens are sǎ mai visǎm dacǎ nici mǎcar nu ne obosim sǎ ne realizǎm visele și renunțǎm la ele doar pentru cǎ ni se par imposibile? Prostie. Suntem niște lași sau niște ignoranți.  Leneși.

Viața este o luptǎ, nu un pui de somn.

Şi mi se pare cǎ mǎ scurg printre oameni, cǎ zâmbesc mecanic și rǎspund automat la întrebarea “Ce faci?” cu un “Sunt bine și doar puțin obositǎ.” Ce sens are totuși întrebarea când se observǎ foarte bine oboseala de pe fața mea și niciodatǎ un “Sunt bine.” este adevǎrat ascunzând frǎmântǎri are sufletului. Frǎmântǎri pe care nu le poți împǎrtǎși, cel puțin nu oricui. Nonsens.

Tǎcerea poate devine cea mai bunǎ strategie evitând astfel eventualele probleme. Dar uneori sunt momente în care trebuie sǎ vorbim, sǎ ne afirmǎm în fața mulțimii ce așteaptǎ un rǎspuns, o lǎmurire, și nu poate suporta nicio amânare. Sincronul.

Când simt cǎ pierd controlul, sǎ nu mǎ pierd și eu. Altfel, nu am fǎcut nicio treabǎ. În schimb am sǎ rǎmân pe poziții calmǎ, raționalǎ, cu un ochi închis pentru meditație și cu unul deschis pentru a observa haosul. Fricǎ.

De ceea ce ți-e fricǎ nu scapi. Așa cǎ de ce sǎ fugi? Obosești degeaba. Te prinde din urmǎ. Mai bine stai pe loc, gândește la rece, nu te pierde cu firea. Ai rǎbdare și așteaptǎ sǎ vinǎ mai repede. O sǎ scapi mai repede. Înfruntǎ demonii cu capul sus. Fii încrezǎtor, aratǎ cǎ nu-ți pasǎ, nu uita cǎ ai atât defecte, cât și calitǎți. La fel și demonii. Lanțul slǎbiciunilor.

 Când nu știi ce sǎ faci, nu te arǎta dezorientat. Vei agita apele. Pǎstreazǎ aparențele. Pânǎ vei afla ce vrei. Pasivitate.

Dacǎ ai fi deștept, nu mi-ai arǎta faptul cǎ îmi cunoști slǎbiciunile. Mai bine ai tǎcea. Acum știu cǎ sunt în pericol și cǎ trebuie sǎ mǎ apǎr. Sunt în gardǎ. Mai bine tǎceai și fǎceai. Acum vorbești mult și aștepți sǎ te atac, lucru pe care nu o sǎ-l fac. Eu atac doar când sunt atacatǎ. Defensivǎ.

Apele liniștite ascund mereu ceva grav. Nu te încredința în privirea mea seninǎ. Ochii pot fi niște oglinzi înșelǎtoare ale sufletului.

Totul este simplu pânǎ devine complicat. Atunci apare problema cum s-a ajuns aici și de ce. Acum apar adevǎratele complicații, cǎutând un rǎspuns atât de simplu și de evident printre metafore și folozofii nedefinite și incomplete. Rǎspunsul e în fațǎ.

Conflictele apar atunci când se doresc a fi începute. Dorința de harțǎ este atât de puternicǎ încât inevitabilul se va produce. Victima se va supune dorinței universului de a se certa cu inamicul pe care îl dorea a fi cât mai depǎrtat de aceasta. Victima va învinge pentru cǎ nu a dorit niciodatǎ rǎul. A dorit doar depǎrtarea lui. Inamicul însǎ, deși convins de reușitǎ, va cǎuta mereu o altǎ victimǎ și un alt pretext pentru a-și ocupa timpul în modul cel mai inutil. Prostie. Falǎ.

O persoanǎ puternicǎ știe când sǎ tacǎ, când sǎ se retragǎ, când sǎ intervinǎ și cu cine sǎ se alieze. O persoanǎ slabǎ va vorbi mereu prima și tare, va continua o luptǎ chiar și dupǎ ce a fost învinsǎ, va fi indiferentǎ la ce se întâmplǎ în jur și nu va accepta o altǎ opinie. Încǎpǎțânare.

Prietenia este un test la vieții. Dacǎ nu o cauți, te va cǎuta ea. Când o vei dori, nu o vei vedea. Prietenia se leagǎ mult mai târziu, poate prea târziu, te va încerca sǎ vadǎ dacǎ poți accepta o altǎ ființǎ care te iubește fǎrǎ sǎ fii suspicios cǎ ți-ar dori rǎul. O vei accepta și respecta, o vei iubi și o vei urî, o vei introduce în viața ta. Va deveni o parte din tine. Ești pregǎtit sǎ-ți împarți jucǎriile cu un strǎin? Dar secretele tale cele mai ascunse? Încredere.

Iubirea este legǎtura dintre douǎ ființe, fie legate prin sex, prin sânge, prin interese comune etc. Ea existǎ sau ar trebui sǎ existe. Altfel ne-am omorî ca proștii, ca niște orbi unul pe altul pentru o gurǎ de apǎ. Iubirea este cea mai dulce legǎtura între douǎ ființe. Când apare, e minunatǎ, când dispare este dureroasǎ, când o cǎutam, este amarǎ. Dar pânǎ la urmǎ ea este condimentul vieții ce o face mai interesantǎ. Ce nu ar face un om pentru iubire, pentru persoana iubitǎ ? Spun eu: absolut totul.

 Resemnarea este dupǎ o bǎtǎlie pierdutǎ. Are ca scop evaluarea luptei, greșelile fǎcute și nefǎcute. Dacǎ evaluarea nu are un final moralist, resemnarea înseamnǎ slǎbiciune. Înseamnǎ cǎ nu s-a învǎțat nimic din eșec. Iar acesta va fi cu siguranțǎ repetat.

Trebuie sǎ fii prea naiv ca sǎ crezi cǎ toți oamenii sunt buni, sunt doar buni. Fiecare persoanǎ are câte o pǎrticicǎ în suflet care strigǎ la rǎutate, la diabolic și machiavelic. Unii o aratǎ. Alții știu sǎ o disimuleze. Viața ne învațǎ cǎ fiecare persoanǎ ne este dușman. Pânǎ la un moment dat, când persoana nu va mai simți nevoia sǎ rǎneascǎ, ci va rǎni accidental, ca mai apoi sǎ intervinǎ regretul. De-abia atunci persoana nu mai este dușman. Ci un om care greșește și meritǎ o a doua șansǎ. Perspicacitate.

Nu toatǎ lumea înțelege cǎ paranoia nu este neapǎrat un lucru rǎu. Nu. Ea este un scut de apǎrare împotriva celor care cred cǎ îi voi lǎsa sǎ mǎ corupǎ, sǎ mǎ rǎneascǎ. Mai bine sǎ mǎ aștept la ce e mai rǎu, decât sǎ visez unicorni pe stradǎ. Ştiu cǎ rǎul existǎ. Dar unicorni mai puțin. Şi chiar de m-ar rǎni, știu cǎ nu mǎ va durea așa de tare pentru cǎ mǎ așteptam. Doar imprevizibilul mǎ va uimi, mǎ va schimba. Poate.

Schimbarea este mereu acolo. Fie cǎ vrem, fie cǎ nu vrem, fie cǎ nu știm ce vrem. Faptul cǎ facem ceva pentru a ne schimba aduce schimbarea, în mod evident. Un eșec sau o victorie. Faptul cǎ nu facem nimic aduce iar o schimbare, fie cǎ realizǎm sau nu. Viața este menitǎ la schimbare. Ori evoluǎm în bine, ori evoluǎm în rǎu, ori stagnǎm și devenim din ființe flexibile în ființe neflexibile. Şi stagnarea este o schimbare. Deși pǎrem sǎ arǎtǎm la fel, sǎ gândim la fel, suntem schimbați. Ne-am schimbat. Mǎcar o datǎ în viațǎ. Dupǎ depinde doar de noi …

Sǎ cred în Dumnezeu înseamnǎ sǎ cred în Diavol de asemenea și mi-ar fi fricǎ. Recunosc. Prefer sǎ cred în iubire și în urǎ. Mi-ar veni mai ușor de suportat viața. Cǎ mai apoi, dupǎ moarte, ar exista un Rai sau un Iad … jocul este riscant. Ori e foarte bine, ori e foarte rǎu. Un mare nimic între ele pânǎ la urmǎ. Prefer sǎ cred în viațǎ și în moarte. E mai simplu.

Deși nu cred în Dumnezeu, fac semnul crucii la fiecare Bisericǎ pe lângǎ care trec. Folosesc propoziții precum”Doamne ferește!” sau “Doamne ajutǎ!”. Mǎ rog fǎrǎ sǎ îmi dau seama. La fel se întâmplǎ și cu restul lumii. Pânǎ la urmǎ ea crede într-un Dumnezeu. Iar eu, de fricǎ sǎ nu cad în iluzia de turmǎ, mǎ revolt și cicǎ aș adopta ateismul. Dar Bunul Dumnezeu mǎ cunoaște prea bine. Sunt leneșǎ. Sǎ cred cu adevǎrat în el ar însemna sǎ respect o anumitǎ serie de reguli, sǎ renunț la anumite plǎceri ale vieții, ce sunt de fapt pǎcate, sǎ fiu altruistǎ, sǎ țin post … mult efort. E mai ușor sǎ crezi în nimic. E relaxant. Dar insuficient pânǎ la urnǎ. Ce înseamnǎ viatǎ fǎrǎ puținǎ sudoare și durere?  Sacrificiu.

Cea mai mare teamǎ a mea? Sǎ mor singurǎ … sǎ știu cǎ nu am contat pentru nimeni, cǎ nu am fost iubitǎ și nici mǎcar nu am iubit. Cǎ nu am avut niciun rost în viațǎ și cǎ am trǎit degeaba. În van …

Moartea nu e amenințǎtoare decât atunci când știu cǎ a venit prea devreme și cǎ nu am fǎcut nimic din ce mi-am propus. Dar dupǎ o luptǎ îndelungatǎ și plinǎ de peripeții în care am evoluat și am ajuns cât de cât unde vreau, moartea devine o pauzǎ de la luptǎ, o eliberare. Când știu cǎ mi-am pus amprenta pe aceastǎ lume micǎ, în aceastǎ cursǎ nebunǎ, o viațǎ prea scurtǎ … moartea devine cel mai dulce somn.

Unii pur și simplu nu vor sǎ iasǎ din carapacea lor. Se închid în ei și nu lasǎ pe nimeni sǎ-I ajungǎ. Astfel se simt în siguranțǎ, în singurǎtatea lor. Alții pur și simplu rǎnesc, rǎnesc înainte de a fi rǎniți. Așa îndepǎrteazǎ pericolul. Atacǎ … chiar și dacǎ nu sunt atacați dar se simt astfel. Protecție.