Oameni

Din naștere suntem pǎcǎtoși și desfrânați, doar conștiința care mai lucreazǎ ne mai trage câte o palmǎ ca sǎ realizǎm cât de mult am decǎzut. Dar nu mereu auzim vocea conștiinței … uneori o lǎsǎm sǎ se opreascǎ în primul zid al dorinței. Dispare, dar nu moare. Ea revine dupǎ un timp, iar dorința rǎmâne puternicǎ înǎlțatǎ în fața rațiunii.

Omul, în carnea sa, se luptǎ în sinea lui între cele douǎ forțe, luptǎ și încearcǎ sǎ gǎseascǎ mǎcar un echilibru, dar drumul pe care îl urmeazǎ este anevoios și plin de piedici. Cei slabi vor ceda în fața capcanelor, cei puternici vor ști sǎ se ridice din mlaștinǎ, sǎ meargǎ mai departe, cǎutând luminișul inimii.

“ Una dintre cele mai obișnuite și rǎspândite prejudecǎți este credința cǎ fiecare om are însușirile lui proprii foarte bine determinate; cu alte cuvinte, cǎ sînt oameni buni sau rǎi, deștepți sau proști, energici sau molîi ș.a.m.d. În realitate, oamenii nu sînt așa. Am putea spune despre un om cǎ este adeseori mai bun decât rǎu, adeseori mai mult deștept decât prost, de cele mai multe ori energic și nu molîu, sau invers; am susține însǎ un neadevǎr dacǎ am spune despre un om cǎ este bun sau deștept, iar despre altul cǎ este rǎu sau prost. Şi totuși, noi împǎrțim întotdeauna oamenii în felul acesta, ceea ce este o greșealǎ. Oamenii sînt asemenea rîurilor; apa în toate rîurile este la fel, una și aceeași, dar fiecare rîu este aici îngust, colo repede, dincolo lat, acum liniștit, apoi curat, când rece, când tulbure, când cald. La fel și oamenii. Fiecare om poartǎ în el în embrion toate însușirile omenești, dar câteodatǎ manifestǎ unele din ele, iar altǎ datǎ altele și se întâmplǎ deseori sǎ nu semene cu el însuși, cu toate cǎ rǎmâne mereu una și aceeași ființǎ. La unii oameni aceste schimbǎri sânt foarte accentuate.”

(Lev Tolstoi, Învierea)